În timpul împăratului Liciniu, marele persecutor al creştinilor, Sfîntul Ermil, diacon al Bisericii, a fost prins şi adus înaintea lui. Aflînd că este dus la judecată pentru că este Creştin, s-a bucurat. Toate ameninţările înfricoşătoare ale împăratului nu au putut nimic împotriva Credinţei lui Ermil, pe care acesta şi-o mărturisea înaintea tuturora, zicînd: Domnul este cu mine şi de nimic nu mă voi teme; ce-mi poate face mie omul? (Ps. 118:6).

După torturi înspăîmîntătoare, Ermil a fost aruncat în temniţă. Păzitorul era Stratonic, care în ascuns era şi el Creştin. El îl iubea pe Ermil, şi îl ajuta în ascuns. Aflînd că şi Stratonic este Creştin, împăratul a ordonat ca amîndoi să fie înecaţi în Dunăre. Trei zile mai tîrziu, trupurile lor au fost aduse de valuri la ţărm. Creştinii le-au aflat şi le-au luat, îngropîndu-le cam la optsprezece mile de oraşul Belgrad de astăzi. Aceşti slăviţi mucenici au mărturisit pe Hristos şi au fost preaslăviţi de El la anul 315 după întruparea Sa.

Sihastru fiind, Iacob trăia într-un cîmp deschis pe timpul arşiţei verii şi într-o peşteră în timpul iernii. Odată s-a dus în oraşul Nisibe să vadă cum propăşeşte acolo Credinţa Creştină, şi să vadă cum vieţuiesc creştinii. El acolo a fost înscăunat episcop. Acest Părinte lacob a fost unul din Părinţii Primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325 d. Hr.) şi a luptat împotriva ereziei lui Arie.

Odată s-a întîmplat ca oraşul Nisibe să fie atacat cu armate de paginii persani. Sf. lacob, luînd prapori şi Sf. Cruce, porni în procesiune spre zidurile cetăţii. El a urcat pe ele şi s-a rugat lui Dumnezeu să păzească cetatea şi pe creştinii din ea astfel: Să dea Dumnezeu să vină molimă de muşte şi ţînţari peste persani, ca să se depărteze ei degrabă de zidurile oraşului Nisibe.

Căci lacov nu a vrut să ceară moartea duşmanilor, nici să li se întîmple vreo nenorocire sau înfrîngere catastrofală, ci doar mica supărare a înţepăturilor de ţînţari, ca astfel să lase în pace Nisibe. Dumnezeu a ascultat degrabă ruga alesului Său şi a trimis molimă de muşte şi ţînţari asupra persanilor care, nemaisuportînd înţepăturile, au plecat.

Aşa a scăpat atunci oraşul Nisibe. Sfîntul lacov a ajuns pînă la bătrîneţe adînci şi cinstite. El a adormit cu pace la anul 350 după Hristos.

Acest Sfînt Maxim a fost un monah trăitor în veacul al XlV-lea, care s-a nevoit în Sfîntul Munte Atos, într-un chip minunat, şi numai al lui. El se prefăcea un pic nebun, căci mereu îşi schimba locul chiliei. Chiliile sale erau întotdeauna nişte colibe făcute doar din ramuri. El îşi făcea aceste colibe şi le ardea, una după alta, şi din această pricină a fost numit Capsocalivitul, adică arzătorul de colibe.

El era socotit nebun de ceilalţi monahi, pînă cînd a sosit în Sfîntul Munte Sfîntul Grigorie Sinaitul şi a descoperit în Maxim un nevoitor dintre cei mari, un făcător de minuni cu rugăciunea şi un înger în trup. Sfântul Maxim Capsocalivitul a adormit cu pace în anul 1320 după Hristos.

Rugăciunea bate în inimă ca şi inima însăşi, rugăciunea inimii - ca şi răsuflarea,

Rugăciunea lăuntrică - lumina dinlăuntru, aceasta în Atos, s-a arătat în Maxim.

Maxim se înălţa ca un duh fără trup, iradiind lumina rugăciunii;

A rugăciunii bucuria, a rugăciunii toată îndestularea,

Prin rugăciune văzînd cerurile deschise.

Prin rugăciune a văzut cum omul se preaslăveşte,

Prin rugăciune s-a văzut alături de Hristos,

Prin rugăciune Sfînta şi Preacurata lui i s-a înfăţişat.

Sufletul lui Maxim sade în ceruri.

Sfîntul Grigorie odată l-a întrebat:

Spune-mi, o dreptule Maxime, cum cunoşti tu că vederile tale sînt bune,

Cum afli tu că nu sînt înşelătoare,

Închipuiri viclene ale şarpelui satan?

De acolo ştiu, şi de acolo aflu,

Care vederi sînt bune,

De acolo că ele îmi încălzesc inima şi trupul cu o bucurie dulce,

Că duhul meu nu se tulbură, ci se umple de pace,

Şi tînjeşte după ele cu dor liniştit;

De acolo ştiu că ele sînt bune.

Pentru că la semnul Sfintei Cruci ele stau încă cu mine -

Ispita bucurie dulce nu poate să aducă.

De acolo ştiu că ele sînt bune,

Pentru că îmi aduc o pace binecuvîntată care mă învăluie cu totul.

Fapta bună lucrată în tăcere valorează mai mult decît o faptă bună însoţită de explicaţii, şi nemăsurat mai mult decît cele mai duhovniceşti explicaţii care nu sînt însoţite de fapta bună. De la Sfîntul Părintele nostru Nicolae, Episcopul Mirelor Lichiei, nu ne-au rămas nici un fel de cuvinte, ne-au rămas în schimb faptele lui cele mari. De trei ori, fără nici un fel de explicaţie, el a venit noaptea la casa acelui sărac, şi a aruncat prin fereastră cele trei pungi cu galbeni.

Un anume bătrîn din pustia Egipului s-a îmbolnăvit rău şi a dorit să guste puţină pîine proaspătă, căci pîinea pe care o mîncau monahii în pustie erau posmagi uscaţi la soare, care ţineau luni de zile. Auzind aceasta, unul dintre fraţi, nespunînd nimic nimănui, ieşi din Schit şi mergînd la cetatea care era foarte departe, cumpără pîine proaspătă pentru bătrînul cel bolnav.

Aflînd despre jertfa fratelui bătrînul refuză pîinea zicînd: Aceasta sîngele fratelui meu este. Atunci ceilalţi fraţi l-au rugat pe bătrîn să mănînce neapărat, zicînd: Nu dispreţui jertfa fratelui.

Oare ce cuvinte, şi care explicaţii ar putea vreodată înlocui sau exprima măcar această faptă simplă şi tăcută a iubirii frăţeşti?

Să luăm aminte la flămînzirea şi însetarea de dreptate a Mîntuitorului nostru Hristos:

La cum a venit El în lume ca să reînfiinţeze dreptatea cea călcată în picioare;

La puterea cu care propovăduieşte El dreptatea şi dă pe faţă toată nedreptatea;

La repeziciunea cu care lucrează El nenumărate acte de dreptate, pentru a ne lăsa nouă exemple vii.

Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17:21).

Tot ceea ce aparţine lui Dumnezeu poartă pecetea nemuririi. Aşa este şi Împărăţia Sa. Dacă dorim să respirăm aerul nemuririi trebuie să intrăm înlăuntrul nostru, înlăuntrul inimilor noastre, înlăuntrul Împărăţiei lui Dumnezeu. În afara noastră se află aerul vremurilor, aerul celor trecătoare şi aerul stricat al stricăciunii, pe care sufletul îl respiră foarte greu. Împărăţia naturii este împărăţia simţurilor; este deci o împărăţie străină, prin comparaţie cu Împărăţia sufletului nostru, care este Împărăţia noastră cea lăuntrică.

Oare de ce iubesc oamenii să trăiască ani şi ani într-o împărăţie străină, în pămînt străin? Oare de ce atît de rar şi de fără plăcere păşesc ei în propriul lor cămin? De cîte ori ne gîndim la lume, cel mai des ne gîndim la ţările străine. De cîte ori vorbim cu prietenii despre lume, cel mai des vorbim de cum e în străinătate. Trăind doar prin simţuri, ne asemănăm oamenilor care se reped cît e ziua de lungă pe la casele altor oameni, şi doar noaptea se întorc în propria lor casă, ca să doarmă.

Aşa se face că dăruim toată veghea noastră morţii, iar nemuririi îi dăm doar nesimţirea somnului! Venim la noi înşine, ne întoarcem către noi înşine doar în somn! Dar chiar şi în somnul nostru visăm tot despre ceea ce am trăit în timpul zilei, adică şi în somn visăm la case străine. Căci somnul nostru este şi el somnul grosier al simţurilor, iar conştiinţa noastră, conştiinţa simţurilor. Şi aşa, iată-ne mereu în pămînt străin; străini ne suntem nouă înşine, şi cînd sîntem treji, şi cînd dormim; ne aflăm veşnic în afara noastră.

Pe cînd Stăpînul vrea dimpotrivă, ca noi să ne întoarcem înlăuntrul sufletului nostru, adică în casa Lui şi în patria Lui. Căci noi trebuie să ştim că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, că cele din afara noastră şi întreaga lume pentru noi este pămînt străin. Ca să putem scăpa din pămîntul cel străin şi să ne aflăm patria noastră cea adevărată în care să ne întîlnim nemijlocit cu Dumnezeu, noi trebuie să intrăm înlăuntrul nostru, în lăuntrul inimilor noastre.

Acolo se află Împăratul, acolo se află Împărăţia. O Doamne, Stăpîne al îngerilor şi Sfinţilor, arată-ne nouă bogăţia şi lumina Împărăţiei Tale celei dinlăuntrul nostru, ca să o putem iubi pe ea mai mult decît împărăţia cea străină a simţurilor, cea mereu schimbătoare şi pieritoare.

Căci Ţie se cuvine slavă şi mulţumire în veci. Amin.