Tatiana era de neam roman şi dintr-o familie imperială. Ea era nu doar creştină ci şi diaconiţă a Bisericii. După moartea împăratului Heliogabalus, a domnit în Roma împăratul Alexandru, a cărui mamă, Mammea, era şi ea creştină. Alexandru era nestatornic şi nehotărît în Credinţă, cum se poate vedea din aceea că ţinea statui ale lui Hristos, Apollo, Avraam şi Orfeu în palatul său, ca şi mulţi creştini ortodocşi români contemporani: icoana pe televizor alături de scrumiere (n. tr.).

Primii lui sfătuitori îi persecutau pe creştini chiar în lipsa ordinelor împăratului. Cînd au adus-o de faţă şi pe Tatiana la chinuri, ea se ruga pentru schingiuitorii ei. Şi iată, ochii lor s-au deschis şi au văzut patru îngeri care o înconjurau pe muceniţă. Văzînd aceasta, opt dintre ei au crezut în Hristos, pentru care au fost şi ei torturaţi şi înjunghiaţi.

Chinuitorii au continuat să o tortureze pe Tatiana biciuind-o, tăindu-i părţi din corp, şi sfîşiind-o cu gheare de fier. Astfel transformată într-o masă sîngerîndă, Tatiana a fost aruncată în temniţă în acea seară, urmînd ca a doua zi să o tortureze din nou, în alte feluri. Dar Dumnezeu a trimis îngerii Săi în temniţă, care au vindecat-o complet şi au întărit-o, astfel încît în fiecare dimineaţă Tatiana apărea înaintea călăilor ei deplin sănătoasă şi întreagă.

Au aruncat-o în faţa unui leu cumplit, dar leul s-a îmblînzit la picioarele ei, nefăcîndu-i nici un rău. I-au tăiat părul, gîndind, în mintea lor păgînă, că acolo stă puterea magică a vrăjitoriilor ei. În sfîrşit, Tatiana şi-a primit moartea prin decapitare, împreună cu tatăl ei. Aşa şi-a sfîrşit viaţa muceniţa lui Hristos, în anul 225 de la venirea Sa pe pămînt.

Fragilă fiind cu trupul ei de femeie, dar puternică şi eroică cu duhul ei de creştină, ea a trecut la Veşnica Împărăţie şi a primit cununile neveştejite ale slavei celei cereşti.

Petru se născuse în părţile Eleuteropolei din Palestina, în anul 311 de la Hristos, sub domnia împăratului Maximian. El a pătimit chinuiri pentru Credinţa în Hristos, fiind tânăr cu vârsta. După nenumărate torturi, a fost osîndit la moarte. Auzindu-şi citită osînda, Petru a strigat cu veselie: Iată dorinţa mea cea mare - să mor pentru Domnul Dumnezeul meu!.

Petru a fost răstignit în acelaşi fel ca însuşi Domnul nostru şi şi-a dat sufletul pe cruce.

Acesta este numele icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care Sfîntul Sava Sîrbul a adus-o de la Mînăstirea Sfîntului Sava cel Sfinţit, de lîngă Ierusalim. Şi aşa s-a împlinit prorocia Sfîntului Sava cel Sfinţit, pe care o făcuse cam cu opt sute de ani mai înainte, că va veni un anume preot sîrb cu numele Sava, şi că acestuia i se vor da un toiag arhieresc şi această icoană.

Cînd Sfîntul Sava Sîrbul a cercetat Mînăstirea Sfîntului Sava cel Sfinţit, monahii şi-au amintit de prorocia întemeietorului mînăstirii lor şi i-au dăruit lui Sava cel din Serbia toiagul şi icoana. Această icoană a fost aşezată de-a dreapta Uşilor Împărăteşti de pe iconostasul sihăstriei Sfîntului Sava din Karies, în Sfîntul Munte Athos (numită Casa tăcerii), iar toiagul a fost pus într-o chilie alăturată, cunoscută sub numele de Paterica.

Teodora a fost o monahie slăvită prin darurile învăţătoreşti către obştea ei, şi ea a vieţuit în Alexandria. Aşa cum iernile şi zăpada sînt de trebuinţă roadelor bogate, tot aşa încercările şi necazurile sînt de trebuinţă în propăşirea vieţii noastre duhovniceşti, spunea această sfîntă femeie. Ea a adormit cu pace pe la începutul veacului al cincilea.

Noi plîngem după tinereţea trupului, O de ne-am înţelepţi!

După tinereţea cea trecătoare oare merită să plîngem?

Adevărata tinereţe este doar una, cea din veşnicie,

Aceea este adevărata tinereţe, cea fără de moarte.

Pe aceea deci să o căutăm, să o cerem, pentru ea să plîngem,

Chiar de va trebui să plătim pentru ea

Cu moartea trupului acestuia trecător.

Tatiana cu cele mai mici, pe cele mai mari şi le-a cumpărat.

A dat ţarină şi apă, şi a luat în schimb vin Dumnezeiesc.

Şi-a dat trupul stricăcios, şi a luat tinereţea cea veşnică.

A dat lacrimi de puţină vreme, şi bucuria îngerilor a dobîndit.

Mireasa lui Hristos Împăratul Cel Veşnic,

A rămas credincioasă Mirelui ei;

Prin puterea duhului celui mai curat a zdrobit ispitele

Si cu vitejie a îndurat cele mai crunte schingiuiri.

În jurul ei se auzeau paşii îngerilor;

Trupul şi l-a lepădat ca pe un strai vechi,

Si cu sufletul eliberat din legături,

S-a înălţat în cămara de nuntă a Împărăţiei,

Cea fără de întristare, şi fără de suspin.

Nu există pe lume cinste sau chemare mai mare decît aceea de a fi Creştin. Cînd judecătorul călău Sevirus l-a întrebat pe tînărul Petru Abesalamit: Care este neamul tău?, Petru a răspuns: Sînt de neam creştin. Judecătorul l-a întrebat mai departe: Care-ţi este rangul? Iar Petru a răspuns: Sînt din rangul cel mai înalt, sînt Creştin.

Părintele Ioan de Kronştat scrie: întreaga lume nu e decît o pînză de păinajen, în comparaţie cu sufletul omului creştin. Creştinul este un vas de lut în care se toarnă puterea şi lumina dumnezeiască. Fie că el stă pe tronul de aur al Împăratului, sau în cea mai umilă dintre colibe, valoarea lui este întotdeauna aceeaşi. Oare aurul este mai puţin aur cînd este învelit într-o foaie de varză, mai curînd decît într-o batistă de mătase?

Să luăm aminte la blîndeţea Stăpînului nostru Iisus Hristos:

La blîndeţea vieţii lui ascunse din Nazaret pînă la vîrsta de treizeci de ani;

La blîndeţea lui faţă de cei bolnavi şi păcătoşi;

La blîndeţea lui faţă de Iuda trădătorul şi faţă de judecătorii cei nedrepţi.

Căci nu voiesc ceea ce este al vostru, ci pe voi înşivă (II Cor 12:14).

Cu aceste cuvinte, care nu au putut fi rostite decît de cel mai înflăcărat apostol în iubire, Apostolul Pavel, se exprimă esenţa relaţiilor creştinului cu Dumnezeu, şi ale relaţiilor lui Dumnezeu cu fiecare creştin. Iubirea lui Dumnezeu ar putea foarte bine să spună: O Creştinilor, postiţi de dragul Meu; faceţi milostenii de dragul Meu; înălţaţi rugăciuni de dragul Meu; de dragul Meu clădiţi Biserici; de dragul Meu vă rog aduceţi slujbe şi jertfe în ele, şi lucraţi toate celelalte fapte bune.

Toate acestea sînt bune şi plăcute Mie, dar voi înşivă îmi sînteţi mult mai mult decît ele. Căci pînă la urmă eu nu caut nimic dintre acestea, ci doar pe voi, şi numai pe voi. Iar iubirea Creştinului, ar putea să spună cam aşa: O Doamne, Tu mi-ai dăruit sănătate, care este foarte bună. Tu dăruieşti acestei lumi lumina; Tu dai ploi pămîntului însetat; Tu răcoreşti văzduhul cu tunetul Tău, care este foarte bun. Tu dăruieşti îndestularea, înţelepciunea, viaţa îndelungată, urmaşi caselor noastre şi multe alte lucruri minunate pe care ni le aşezi cu îmbelşugare pe masa acestei vieţi. Toate acestea sînt bune foarte şi preabune, şi pentru ele noi Ţie î-Ți mulţumim.

Dar în cele din urmă ele nu sînt decît marginea veşmântului Tău. În cele din urmă, Doamne, noi doar pe Tine şi pe Tine singur Te căutăm şi Te iubim. O fraţilor, Dumnezeu nu este ceva ce putem vedea cu simţul văzului nostru trupesc, precum nici chiar omul nu este. Ceea ce vedem cu ochiul nostru fizic în natură nu este decît în proprietatea lui Dumnezeu. Iar omul pe care îl vedem cu ochii nu este decît partea cea văzută, şi mai mică, a omului.

Fraţilor, Dumnezeu este Iubirea pe care cerul o coboară pe pămînt; iar omul este iubirea care înalţă pămîntul la cer. O Doamne, lubitorule de oameni, Făcătorule Atotputernic, sălăşluieşte-Te tot mai mult în noi cu Duhul Tău de Viaţă Dătător, ca să fim vii mereu şi acum, şi în Împărăţia fără de moarte a veşniciei Tale.

Căci Ţie se cuvine slavă şi mulţumire în veci. Amin.