Aceştia erau din părinţi slăviţi şi bogaţi. Uniţi prin taina cununiei, ei au făgăduit să trăiască în curăţie ca frate şi soră. Şi-au împărţit toate averile lor săracilor şi s-au tuns amîndoi în monahism. Iulian a întemeiat mînăstire iar Vasilisa o chinovie. În mînăstirea lui Iulian vieţuiau cam zece mii de monahi iar în chinovia Vasilisei se nevoiau cam o mie de călugăriţe.

Cînd au început sîngeroasele persecuţii ale lui Diocleţian, Vasilisa s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu ca să nu se piardă nici una din călugăriţele ei de spaima torturilor îngrozitoare la care erau supuşi mărturisitorii lui Hristos; ca nici una să nu cadă de la Dreapta Credinţă. Dumnezeu a auzit ruga credincioasei Sale roabe şi de-a lungul a şase luni le-a primit la Sine pe toate cele o mie de călugăriţe, una cîte una, şi la sfîrşit, pe Vasilisa (care toate au adormit cu pace). Înainte de a muri, Vasilisa le-a văzut în vedenie pe surorile ei călugăriţele care se aflau deja în cealaltă lume.

Toate îi apăreau luminoase şi vesele precum îngerii lui Dumnezeu şi toate o îndemnau pe stareţa lor să vină la ele cît mai curînd. Spre deosebire de chinovia Vasilisei, mînăstirea lui Iulian a fost incendiată de persecutori, Iulian a fost torturat cu sălbăticie şi a murit în cele mai sîngeroase chinuri. În timpul schingiuirilor însuşi Mîntuitorul îl veghea şi îl întărea, astfel încît Iulian a îndurat pînă la sfîrşit mucenicia pentru Sfînta Credinţă şi Numele lui Hristos pe Care L-a slăvit pînă la ultima suflare. Împreună cu Iulian au fost omorîţi prin tăierea capului Celsus şi Maronilla, adică fiul şi soţia chinuitorului Marcian, care privind la puterea cu care Iulian suferea chinurile s-au convertit şi ei la Credinţa în Hristos.

Tot prin tăierea capului au mărturisit atunci şi douăzeci de soldaţi romani, şapte fraţi din acel oraş, presbiterul Antonie, şi un anume Anastasie pe care în timpul chinurilor sale Iulian l-a înviat din morţi cu rugăciunea. Toţi au mărturisit cu cinste pe Hristos şi au devenit cetăţeni ai Împărăţiei Cereşti cam pe la anul 313 după Hristos.

Gheroghe şi-a dus viaţa de nevoinţe în veacul al şaptelea în Mînăstirea Hozeva din Ierihon, pe drumul ce vine de la Ierusalim, mînăstire în care mai întîi vieţuise ascetic Cuviosul loan Hozevitul.

În timpul împărăţiei lui Teodosie, Domnica a venit din Cartagina la Constantinopol împreună cu alte patru tinere care nici ele nu erau botezate. Patriarhul Macarie le-a botezat şi le-a dat binecuvîntarea să trăiască ca monahii. Plină de zel Domnica s-a dăruit în întregime vieţii ascetice, zel pe care nu l-a slăbit pînă la adînci bătrîneţe.

Ea s-a mutat la Domnul cam prin anul 474 după Hristos. Era atît de plină de Duhul Sfînt încît putea să vadă ce va fi în viitor şi prin rugăciune să lucreze minuni.

Grigorie a fost învăţător şi păstor evlavios al turmei lui Hristos. El a murit în anul 1012 după Hristos, şi în una din inscripţiile ce se află în Biserica Sfînta Sofia din Ohrida i se spune Grigorie, cel atotînţelept.

Legaţi prin căsătorie, dar şi mai legaţi prin Hristos,

Unime duhovnicească sînteţi, cea mai tare dintre unimi.

În Cartea Vieţii Duhul a scris numele voastre:

Fratele Iulian şi sora Vasilisa.

Pe toate le-aţi părăsit şi lui Hristos i-aţi urmat,

Şi cînd a bătut ceasul pentru dragostea lui Hristos,

Vieţile v-aţi pus pentru dragostea Soarelui celui în Trei Străluciri.

Voi slava lumii aţi lepădat

Și preaslăvindu-vă cu iubirea lui Dumnezeu

Ne-aţi lăsat nouă pildă de urmat a vieţii.

O comoară a Bisericii, podoabă şi cinste!

Minunat este sîngele vostru cel lucrător de minuni, Mucenicilor!

Pe una din pietrele Bisericii Sf. Sofia sînt săpate următoarele cuvinte: Spălaţi-vă şi păcatele, nu numai faţa. Oricine intra în acea slăvită Biserică citea inscripţia şi ţinea minte curăţenia sufletească pe care o porunceşte Credinţa Creştină: curăţenia sufletului, curăţenia inimii şi curăţenia minţii, în inima omului se află esenţa întregului om duhovnicesc.

Domnul spune: Fericiţi cei curaţi cu inima (Matei 5:8). Curăţenia exterioară nu ne ajută deloc în dobîndirea Împărăţiei Cerurilor. O, de-am investi tot atîta efort în spălarea păcatelor pe cît cheluim zilnic cu spălarea feţei şi trupului! Atunci s-ar vedea cu adevărat Dumnezeu în inimile noastre ca şi într-o oglindă!

Să luăm aminte la cele trei ispitiri cu care Satan L-a ispitit pe Domnul nostru Iisus Hristos:

Lăcomia pîntecelui: Ispitirea cu pîine

Slava deşartă: Ridicarea Lui pe aripa Templului;

Avariţia: spre care Satan L-a ispitit prin oferirea bogăţiilor întregii lumi.

De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă (I Cor 10:12).

Apostolul care sfătuieşte aceasta cunoaşte perfect natura umană, cu toate slăbiciunile ei. Zilnic se confirmă acest adevăr: anume că de îndată ce omul se îndreaptă din noroiul păcatului, el îndată se clatină şi cade din nou. De îndată ce se vindecă de păcatul zgîrceniei, el cade în păcatul slavei deşarte. Sau, de îndată ce întinde mîna şi miluieşte un sărac, este prăvălit în jos de trufie.

Sau, de îndată ce se deprinde cu rugăciunea, îşi cască gura şi începe să-i vorbească de rău pe cei care încă nu sînt deprinşi cu ea. Sau, de îndată ce simte că Duhul lui Dumnezeu îl călăuzeşte pe cărarea mîntuirii, imediat se transformă în învăţătorul întregii lumi, lucru prin care, din păcate, îl alungă cu desăvîrşire pe Duhul Sfînt dinlăuntrul său.

Cînd Domnul le-a prorocit ucenicilor Săi că se vor lepăda de El cu toţii şi că se vor risipi, atunci Petru, sigur pe credinţa sa, a strigat: Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti (Matei 26:33). Văzîndu-i inima şi văzîndu-l deja căzut în închipuire şi mîndrie, Domnul i-a răspuns: Adevărat zic ţie că în noaptea aceasta, mai înainte de a cînta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine (Matei 26:34).

Şi cînd un asemenea Apostol a căzut cu o asemenea cădere cîtă vreme era în apropierea Mîntuitorului însuşi, de ce să credem că nouă nu poate să ni se întîmple? De aceea, fraţilor, atunci cînd ne ridicăm şi ne depărtăm de un anumit păcat şi stăm drepţi, să punem aceasta numai pe seama puterii şi milostivirii lui Dumnezeu iar nu pe seama noastră. Să fim treji şi cu mare băgare de seamă la paza noastră cerînd cu lacrimi mila lui Dumnezeu, ca să nu cădem din nou, fie într-o parte, fie în cealaltă, ci să mergem drept pe calea cea dreaptă a lui Dumnezeu.

O Atoatevăzătorule Doamne, ajută-ne nouă să mergem drept înaintea Feţei Tale prin Duhul, şi cînd ne ridicăm, ţine-ne pe noi drepţi ca să nu mai cădem niciodată!

Căci Ţie se cuvine slavă şi mulţumire în veci. Amin.