Pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Teopempt şi a Sfîntului Mucenic Teona
În timpul persecuţiilor lui Diocleţian, Teopempt, Episcopul Nicomidiei, a fost printre primii care au suferit mucenicia pentru Hristos. Teopempt a fost adus în faţa împăratului care l-a ameninţat cu moartea dacă nu se leapădă de Hristos.
La această ameninţare, Episcopul a răspuns: Scris este, împărate, nu vă temeţi de cei ce ucid trupul iar sufletul nu pot să-l ucidă (Luca 12:4; Matei 10:28). Stăpînire ai doar asupra trupului meu. Fă cu el cum pofteşti. Teopempt a fost bătut cu sălbăticie, a fost înfometat şi torturat în multe feluri. La urmă împăratul a chemat un vrăjitor pe nume Teona, care să-l înfrîngă pe acest bărbat dumnezeiesc prin magie.
Teona a topit cea mai puternică otravă într-o apă pe care i-a dat-o Episcopului să o bea. Teopempt a făcut semnul Sfintei Cruci asupra paharului şi a băut otrava. Văzînd că ea nu are nici un efect asupra lui Teopempt, Teona s-a întors cu faţa către împărat şi a strigat: Şi eu sînt creştin şi mă închin în faţa Celui Răstignit! Amîndoi au fost osîndiţi la moarte în anul 298 de la Hristos: Teopempt a fost decapitat, iar Teona a fost îngropat de viu.
Ei au primit moartea mucenicească cu cinste şi s-au făcut cetăţeni ai Împărăţiei lui Hristos.
Pomenirea Sfîntului Proroc Miheia întîiul
Acest Miheia a fost contemporanul Sfîntului Proroc Ilie. El a prezis sfîrşitul cel rău al regelui Ahav în bătălia contra asirienilor (I Regi 22; II Cronici 18).
Prorociile acestui Miheia nu au fost niciodată aşezate în scris. Celălalt Proroc Miheia a fost cel care a vestit naşterea Mîntuitorului în Betleem: Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpînitor peste Israel, iar obîrşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5,1). Acestălalt Miheia este autorul uneia dintre cărţile profetice ale Vechiului Testament.
Pomenirea Sfintei Cuvioase Sinclitichia
Sinclitichia era de neam macedonean, şi a fost educată la Alexandria. Fiind bogată şi de neam înalt era cerută în căsătorie de mulţi tineri, dar ea i-a respins pe toţi, a fugit din casa părintească şi s-a închinoviat într-o mînăstire.
Trăind în mari nevoinţe, în posturi şi în rugăciune, a ajuns în al optzecilea an al vieţii ei. Sfaturile ei către maici s-au socotit ca o comoară duhovnicească de mărgăritare, căci această maică a ajuns pe culmile înţelepciunii nu prin studiul cărţilor ci prin mari suferinţe, dureri, privegheri de zi şi de noapte şi împreună vorbiri cu puterile cereşti. Ea a trecut la cele veşnice în anul 350 de la Hristos.
Printre multe alte cuvinte de înţelepciune, Sfînta Cuvioasă Sinclitichia spunea: în timpul posturilor, nu vă feriţi de post pe cuvînt de boală sau de neputinţă, căci iată, şi cei sănătoşi şi cei tari care nu postesc cad întru aceleaşi boli. Şi încă: Aşa cum comoara descoperită repede este tîlhărită de cei fără de lege, aşa şi virtuţile sufletului, cînd sînt făcute cunoscute, se pierd şi se risipesc.
Pomenirea Sfintei Cuvioase Apolinaria
Apolinaria era fiica lui Antemie, regentul împăratului adolescent Teodosie cel Mic. Ea era fiica cea mai mare a lui Antemie, cea mai mică fiică a lui suferind de nebunie. Apolinaria, care nu dorea să se mărite deoarece în inima ei se făgăduise lui Hristos, se retrase în pustia egipteană.
Luînd haine de bărbat şi numele de Dorotei, Apolinaria intră într-o mînăstire de bărbaţi, unde a dus o viaţă de nevoinţe aspre, ridicîndu-şi sufletul către Dumnezeu, cu dragoste fierbinte pentru Ziditorul ei şi a toate.
Cineva l-a sfătuit pe regentul imperial Antemie să-şi trimită fiica nebună la asceţii din pustie, spunîndu-i că aceştia pot să o vindece. După Pronia lui Dumnezeu, s-a întîmplat că sora mai mare, prin puterea rugăciunii, a vindecat desăvîrşit nebunia surorii ei mai mici.
Numai la moarte s-a dezvăluit taina Apolinariei, că a fost femeie, iar nu părutul bărbat Dorotei. Marea vitejie a acestei sfinte fecioare a rămas multora ca un exemplu luminos de mîntuire, de-a lungul veacurilor. Ea a murit în anul 470 de la Hristos.
Cîntare de laudă la Sfintele Apolinaria şi Sinclitichia
Aceste nevinovate fecioare, de dragul lui Dumnezeu şi al mîntuirii sufletelor lor,
S-au făcut credincioase următoare lui Hristos.
Lepădat-au plăceri, rîsete şi luxuri
Şi sufletele şi-au ridicat către lumea puterilor celor de sus.
Trupurile lor slabe ca nişte torţe aprinse s-au făcut
Din care prin Duhul Sfînt sufletele lor au luminat minunat.
Ele au luminat veacul şi veacurile de după ele,
Arătînd calea spre bucuriile cereşti, împreună cu Sfinţii Îngeri.
O Apolinario şi Sinclitichio!
În inimile voastre străluceşte Duhul Sfînt
Care vă întăreşte; El vă poartă şi vă povăţuieşte,
El v-a făcut mirese ale lui Hristos.
Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, preaminunatelor luptătoare,
Curajoaselor femei, nemuritoarelor fecioare!
Cugetare
Roade, roade voieşte Dumnezeu de la tot pomul ce viază, adică de la tot omul. Toate celelalte voite şi iubite de oameni - poziţie socială, putere, faimă, sănătate, bani şi cunoaştere - nu sînt decît frunzele pomului. Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Matei 3:10). Pînă şi popoarele necreştine din timpurile vechi preţuiau faptele bune mai mult decît cuvintele frumoase.
Cu atît mai mult aceasta trebuie să fie legea printre următorii lui Hristos. La un sfat al atenienilor, la care erau prezenţi şi reprezentanţi ai spartanilor, un anume bătrîn trecea printre rînduri, căutînd un loc să şeadă. Atenienii şi-au ras de el, ne-eliberînd nici un loc pe bancă pentru bătrîn.
Cînd bătrînul a ajuns la locul spartanilor, aceştia toţi s-au ridicat în picioare lăsîndu-l pe bătrîn să şeadă mai întîi. Văzînd aceasta, ateninenii i-au lăudat pe spartani în termenii celei mai înalte elocinţe. Spartanii au răspuns: Atenienii sînt cei care cunosc binele, dar nu-l fac. Oricine face fapte bune se aseamnă copacului care aduce roadă multă grădinarului său.
Iar izvorul faptelor bune în om este inima cea bună şi iubitoare de Dumnezeu.
Contemplare
Să luăm aminte la desăvîrşirea lui Adam, primul om creat:
La cît de aproape se afla el de Dumnezeu;
La puterea, înţelepciunea şi frumuseţea pe care le avea el de la Dumnezeu;
La cum întreaga zidire se supunea puterii lui Adam, pe cînd acesta încă nu păcătuise.
Predică despre neputinţa noastră atunci cînd sîntem departe de Stăpînul Hristos
Căci fără mine nu puteţi face nimic (loan 15:5)
Domnul nostru nu obişnuia să vorbească în cuvinte mari. Nici un cuvînt rostit vreodată în lume nu a fost mai bine cîntărit decît cuvintele rostite de El. Cînd Domnul nostru spune că fără El nu putem face nimic, atunci noi trebuie să înţelegem acest lucru chiar aşa cum a fost rostit, adică literal.
Aici, el vorbeşte de cele bune, iar nu de cele rele. Noi nu putem face nici un fel de faptă bună fără Hristos, pe lîngă Hristos sau în contra lui Hristos. El este proprietarul, dătătorul şi inspiratorul oricărui bine. Nici un fel de bine nu există în afara Lui, după cum nici un fel de rău nu se află în El. Domnul nostru a spus: Eu sînt Viţa, voi sînteţi mlădiţele (loan 15:5).
Ce pot face mlădiţele fără butuc? Oare mai pot ele creşte şi rodi? Nu, ele nu mai sînt bune decît de lemn de foc. Oricît s-ar gîndi şi s-ar strădui, omul nu poate concepe nici un fel de bine care să nu se afle în Hristos şi care să nu răsară din Hristos.
Cine spune că se pot face fapte bune şi umanitare şi în afară de Hristos, atunci să ştiţi că acele fapte sînt stricate în chiar miezul lor fie de slavă deşartă fie de egoism. Omul, fără Hristos, se aseamănă mlădiţelor care s-au tăiat de pe butuc, însuşi Domnul ne-a spus aceasta. Viţa este ascunsă vederii, dar ramurile se pot vedea de către toţi. Şi cu toate acestea şi strugurii şi mlădiţa atîrnă de viţă.
Viţa binelui atotbun creşte din inima lui Dumnezeu Tatăl şi este udată de dulceaţa Duhului Sfînt. O Stăpîne Doamne Cel în Treime, închinat şi slăvit, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi!
Pe Tine Te slăvim și Te lăudăm în veci. Amin.