În afara celor doisprezece Apostoli, Domnul a mai ales încă șaptezeci de Apostoli mai mici, pe care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia Sa: Iar după aceasta, Domnul a mai ales alţi şaptezeci şi doi, şi i-a trimis cîte doi, înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde însuşi avea să vină. Şi zicea către ei: Secerişul este mult, dar lucrătorii sînt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său. Mergeţi; iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Nu purtaţi pungă, nici traistă, nici încălţăminte; şi pe nimeni să nu salutaţi pe cale. În orice casă veţi intra, întîi ziceţi: Pace casei acesteia (Luca 10:1-5).

Dar aşa cum unul dintre cei doisprezece, Iuda, L-a vîndut pe Mîntuitorul, aşa şi dintre cei șaptezeci s-au aflat unii care L-au părăsit, nu pentru a-L vinde, ci din cauza slăbiciunilor şi greutăţilor omeneşti. Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El (loan 6:66). Aşa cum locul lui Iuda s-a împlinit prin alegerea altui Apostol, căci au pus Apostolii înainte pe doi: Pe losif, numit Barnaba, zis şi lustus, şi pe Matia. Şi, rugîndu-se, au zis: Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi L-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care Iuda a căzut, ca să meargă în locul lui. Şi au tras sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia, şi s-a socotit împreună cu cei unsprezece apostoli (Fapte 1:23-26); aşa şi locurile acestor apostoli mai mici au fost umplute de alţii care au fost aleşi.

Aceşti șaptezeci de Apostoli mai mici au lucrat aceeaşi lucrare a vestirii Evangheliei ca şi cei doisprezece, fiind împreună-lucrători cu ei în răspîndirea şi zidirea Bisericii lui Dumnezeu în lume. Ei au îndurat multe suferinţe şi uneltiri de la oameni şi de la diavoli, dar credinţa lor tare şi dragostea arzătoare pentru Domnul Cel înviat i-a făcut biruitori ai lumii şi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor.

Eustatie s-a născut în regiunea Budim din părinţi cu frică de Dumnezeu. De tînăr a fost tuns monah în Jicea; apoi a urcat pe culmile unor nevoinţe mai mari, la Mînăstirea Hilandar din Sfîntul Munte Athos.

După un timp, Eustatie a ajuns stareţul Hilandarului. Stareţ fiind, a fost apoi ales Episcop de Jicea iar după un timp Arhiepiscop al sîrbilor. Eustatie a fost un om vestit prin milostenie, care şi-a păstorit turma cu dragoste şi cu zel. El a adormit cu pace la anul 1279 de la Hristos. La adînci bătrîneţi, pe patul morţii fiind, a strigat aşa înaintea ieşirii binecuvîntatului său suflet: în mîinile Tale, Doamne, îmi dau sufletul meu.

Sfintele sale moaşte sînt îngropate sub podeaua Bisericii Patriarhiei din Peci.

Sfîntul Apostol Filip l-a botezat pe acest famen, care era eunuc. După botezul său, eunucul s-a întors în patria sa şi a început să-L vestească pe Hristos. El a fost cel dintîi Apostol al Credinţei printre populaţiile de rasă neagră din Etiopia. Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicînd: Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Şi ridicîndu-se, a mers. Şi iată un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea acasă; şi, şezînd în carul său, citea pe prorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta. Şi alergînd, Filip l-a auzit citind pe prorocul Isaia şi i-a zis: înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?

Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el. Iar locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de pe pămînt viaţa Lui.

Iar famenul, răspunzînd, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice prorocul acestea, despre sine, ori despre altcineva? Iar Filip, deschizînd gura sa şi începînd de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Şi, pe cînd mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă. Şi el, răspunzînd, a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborît amîndoi în apă, şi Filip şi famenul, şi l-a botezat. Iar cînd au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. Iar el s-a dus în calea sa, bucurîndu-se.

Iar Filip s-a aflat în Azot şi, mergînd, binevestea prin toate cetăţile, pînă ce a sosit în Cezareea (Fapte 8:26-40).

Famenul a primit moarte de mucenic şi s-a învrednicit de Împărăţia lui Dumnezeu.

În frageda sa tinereţe, Onufrie s-a tulburat împotriva părinţilor săi şi, ca să se răzbune, a declarat în faţa turcilor că se va converti la islam. Imediat după aceasta i-a părut rău pentru cuvintele lui şi a plecat la Hilandar unde s-a tuns monah.

Chinuit de glasul conştiinţei, Onufrie a hotărît să se întoarcă la locul lepădării sale şi să primească moarte de mucenic. Cu această hotărîre şi cu binecuvîntările duhovnicului său, el a plecat la Tîrnovo, în Bulgaria, unde a apărut în faţa turcilor, s-a declarat creştin, şi şi-a bătut joc de Mohamet. Din această cauză el a fost decapitat pe data de 4 ianuarie 1818, la vîrsta de treizeci şi doi de ani. Trupul acestui atlet al credinţei nu s-a păstrat, deoarece turcii l-au aruncat în mare.

O, atleţilor ai Crucii, fiilor ai luminii,

Voi vii sînteţi şi acum, o, copiilor ai veacului viitor,

Căci precum Hristos, nici voi nu aţi murit,

Ci trăiţi viaţa cea pururea nestricăcioasă.

Stăpînul, Dătătorul Cununilor, v-a încununat şi pe voi

Pentru Numele Său cel Sfînt; căci L-aţi vestit cu putere

În faţa împăraţilor şi mai marilor acestei lumi,

Şi în faţa sălbaticilor voştri chinuitori.

Pe Dumnezeu L-aţi slujit, iar lumea v-a răsplătit cu chinuri.

Lui Hristos I-aţi urmat, o, dumnezeieştilor albine ale lui Hristos!

Lumea o aţi umplut de dulceaţă; vasele aţi umplut!

Sufletele le-aţi mîngîiat, patimile aţi potolit,

Cu dulceaţa Evangheliei viaţa o aţi îndulcit,

Cu mireasma lui Hristos pămîntul aţi cădit,

O voi, sarea, lumina şi tămîia lumii.

Şaptezeci de fraţi, cu unirea dragostei legaţi

Precum ramurile unui singur trunchi, în Hristos crescuţi.

Şaptezeci de Stele pe Soarele Hristos înconjurînd

Împreună cu îngerii şi cu Preacurata

În bucurie negrăită vă veseliţi.

O Biruitorilor ai acestui veac stricăcios,

Sfinţilor Apostoli, pe voi vă slăvim şi vouă vă mulţumim,

Căci din sîngele vostru dreptatea a înflorit.

Dumnezeu aude rugăciunile drepţilor. Vedem aceasta limpede din vieţile lui Moise, Ilie, şi altor drepţi şi proroci ai Vechiului Testament precum şi din vieţile tuturor sfinţilor, Apostoli, mucenici şi cuvioşi. În vremea în care Sfînta Genoveva ducea o viaţă de aspră nevoinţă la Paris, s-a întîmplat ca Attila şi hunii săi sălbatici să înconjoare Parisul.

Toţi locuitorii lui au căzut în frică şi în cutremur, aşteptîndu-se din ceas în ceas ca Parisul să fie cucerit de huni. Atunci Sfînta Genoveva a chemat poporul la post şi la rugăciune în faţa lui Dumnezeu, arătînd că doar de la El va veni izbăvirea de dezastru.

Mulţi bărbaţi şi femei au ascultat chemarea Sfintei Genoveva şi au început să postească şi să se roage lui Dumnezeu. Sfînta Genoveva însăşi s-a retras în post aspru şi în rugăciune fierbinte către Dumnezeu. După puţin timp, fără nici un motiv înţeles, duşmanii au despresurat zidurile Parisului şi s-au îndreptat către un alt loc. Ceea ce nu poate ascuţişul sabiei multor păcătoşi, poate rugăciunea unui drept.

Să luăm aminte la bogăţia puterii lui Dumnezeu, la înţelepciunea şi iubirea Lui:

La bogăţia puterii, înţelepciunii şi iubirii, care toate se văd din natură, Creaţia lui Dumnezeu.

La bogăţia puterii, înţelepciunii şi iubirii care au fost descoperite lumii prin Domnul nostru Iisus Hristos.

Ei nu sînt din lume, precum nici Eu nu sînt din lume (loan 17:16). Stăpînul Hristos nu este din lumea aceasta, ci El doar a luat trupul lumii acesteia. Adică El este Împăratul care S-a îmbrăcat în chip de rob pentru a mîntui omenirea din robia păcatului, a materiei şi a lui Satan. Cum e Împăratul, aşa sînt şi ostaşii Lui. Căci nici aceştia, după duh, nu sînt din lume: căci ei nu sînt în legături, ci sînt liberi, şi nu sînt sclavi, ci stăpîni.

Ei nu sînt stricăcioşi, ci nemuritori, nu sînt căzuţi, ci mîntuiţi. Aşa sînt toţi ostaşii aleşi ai lui Hristos, care au gustat nemurirea de bună voie, care au respins lumea şi s-au unit cu El şi I-au rămas credincioşi Lui pînă la ultima lor suflare pe pămînt. Avva Moise a spus: Nimeni nu poate intra în oştirea lui Hristos dacă nu se face pe sine în întregime foc; dacă nu se scîrbeşte mai întîi de toată mărirea şi odihna, dacă nu taie de la sine toată dorinţa cea trupească; şi dacă nu ţine cu toată străşnicia toate poruncile lui Dumnezeu.

Iuda a fost ales, dar a căzut, căci a iubit mai mult temniţa decît palatul împărătesc, robia mai mult decît libertatea, putreziciunea mai mult decît nemurirea, pierderea vieţii mai mult decît mîntuirea ei. Dar ceilalţi apostoli aleşi, mari şi mici, I-au rămas credincioşi lui Hristos pînă la sfîrşit, şi au luat cununile biruinţei pentru care sînt slăviţi de oameni pe pămînt şi de îngeri în ceruri.

Iată deci că sînt slăviţi şi pe pămînt şi în ceruri. Cei care sînt slăviţi doar în lume pier odată cu lumea, pe cînd cei care sînt slăviţi de Hristos sînt mîntuiţi de Hristos. Căci slava lumii este moarte, pe cînd a lui Hristos este viaţă, viaţă fără bătrîneţe şi fără de moarte.

O Nemuritorule Doamne, chiar dacă sîntem din lume după trupul şi păcatele noastre, alege-ne pe noi pentru oştirea Ta, oştirea cea după duh, înţelepciune şi iubire, care nu este din lume. Aşa încît murind lumii, să putem trăi Împărăţiei Tale celei nemuritoare împreună cu îngerii, apostolii şi sfinţii, pentru dragostea şi rugăciunile Sfinţilor Tăi Apostoli.

Căci Ţie se cuvine slavă şi mulţumire în veci. Amin.