Theodora a fost din Alexandria, soţia a unui bărbat tînăr. La sfatul unei vrăjitoare, ea a comis adulter cu un alt bărbat şi a simţit imediat rana insuportabilă a remuşcării. Atunci ea şi-a tăiat părul, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi s-a închinoviat în mînăstirea de bărbaţi Octodecatos, luîndu-şi numele de Theodor.

Ea a uimit întreaga obşte cu nevoinţele ei mari, cu postirile, privegherile, smerenia, şi nesecatele lacrimi de pocăinţă, însă o tînără ce ducea o viaţă promiscuă 1-a acuzat pe părutul Theodor că a sedus-o şi că a lăsat-o însărcinată. Monahul Theodor nu s-a justificat deloc, ci a socotit această calomnie murdară plată dreaptă de la Dumnezeu pentru păcatul comis.

Alungat din mînăstire, părutul monah Theodor, sfînta Theodora, a petrecut şapte ani într-o pădure pustie, crescînd copilul acelei desfrînate. Ea a învins toate uneltirile şi meşteşugirile diavoleşti: nu s-a plecat închinării la diavol, a refuzat să accepte hrană din mîinile unui părut soldat, a refuzat să asculte rugăminţile chiar şi ale soţului ei de a se întoarce la el, soţ care prin nu se ştie ce minune nimerise în acea pustie. Dar toate acestea nu fuseseră decît înşelăciuni drăceşti, pe care Theodora le-a spulberat cu rugăciunea, şi însemnîndu-se pe sine şi totul în jurul ei cu semnul Sfintei Cruci. După şapte ani, stareţul mînăstirii 1-a primit înapoi în mînăstrie pe părutul monah Theodor. După doi ani el a răposat, şi de abia atunci toţi fraţii au văzut că el era de fapt femeie. Un înger al Domnului i-a descoperit atunci egumenului taina despre Sfînta Theodora. Soţul Theodorei a venit la înmormmtare, şi a rămas vieţuind sihăstreşte în chilia soţiei lui pînă la moarte.

Sfînta Theodora se făcuse vas ales al Duhului Sfînt: ea a îmblînzit animale sălbatice, a vindecat boli, şi a scos apă dintr-un puţ uscat. Aşa a proslăvit-o Dumnezeu pe cea care s-a pocăit cu adevărat, pe cea care luptat dintru răbdarea unei inimi viteze timp de nouă ani, ca să spele un singur păcat. Ea s-a săvîrşit către Domnul la anul 490.

El a fost Episcop al cetăţii Taiski din Thabaida Egiptului. El a avut de suferit muceniceşte întru apărarea Ortodoxiei Credinţei. Ereticii 1-au mutilat, scoţîndu-i un ochi şi tăindu-i piciorul stîng.

El a fost unul dintre Sfinţii Părinţi ai Sinodului I Ecumenic [de la Niceea, din anul 325], şi dintre cei mai combativi împotriva ereziei lui Arie. Sffntul împărat Constantin cel Mare a avut pentru el un respect adînc, şi îl săruta adesea pe ochiul care îi lipsea, cel care fusese scos întru apărarea Ortodoxiei. Acest Sfînt Pafnutie a stat cu putere împotriva reprezentanţilor apuseni la Sinod, care voiau ca preoţii de mir să fie şi ei bărbaţi necăsătoriţi. Sfîntul Pafnutie Mărturisitorul a fost feciorelnic toată viaţa lui.

Sfîntul Eufrosin a fost bărbat simplu, dar dumnezeiesc. El a slujit ca bucătar într-o mînăstire din Amoreea, în veacul al nouălea. Intr-o noapte, stareţul mînăstirii s-a văzut pe sine în Rai, iar acolo se afla şi Eufrosin bucătarul. Acesta a cules trei mere dintr-unul din pomii Raiului şi le-a dăruit stareţului. Cînd s-a trezit din vis, stareţul a văzut pe perna lui trei mere nemaipomenit de frumoase şi de parfumate.

El 1-a aflat degrabă pe Eufrosin şi 1-a întrebat: „Frate, unde ai fost azi-noapte?" „Am fost unde ai fost şi Sfinţia ta, Părinte," a răspuns Plăcutul lui Dumnezeu. Atunci stareţul a descoperit taina întregii obşti, şi cu toţii au recunoscut sfinţenia lui Eufrosin. De aceea, temîndu-se de laudele oamenilor, Eufrosin Bucătarul a ieşit îndată, în taină, din mînăstire, şi s-a sălăşluit într-un loc necunoscut, pînă la sfîrşitul vieţii lui.

Ea a fost denunţată de nişte popi idoleşti ca fiind creştină şi a luat mucenicia pentru Hristos în anul 363 în Persia, în timpul regelui persan Sapor al Doilea. Sfînta Tradiţie spune că soarele s-a întunecat la ceasul morţii ei, şi că tot văzduhul s-a umplut de bună mireasmă negrăită. Ea s-a proslăvit veşnic de către Dumnezeu.

Aceşti Mucenici ai lui Hristos au murit în Laodiceea ucişi fiind în bătăi bestiale.

Sărmana Theodora în păcat a rătăcit:

Dar Theodora slăvită de el a fost iertată.

Un singur păcat ea cu virtuţi mii l-a plătit,

Şi cu milostivirea lui Hristos Dumnezeu.

Ea de la sine lepădat-a drăceşti închipuiri,

Şi cu inimă smerită a dus batjocura lumii.

Mintea ei cu totul la Dumnezeu a fost,

Căci cugetul ei trupesc Sfînta l-a omorît.

Eapînă la sfîrşit lui Dumnezeu s-a supus,

Raiului Dumnezeiesc învrednicindu-se.

Ea cetăţeană cerească slăvită este-acum,

O, Sfînta Theodora, pentru noi

Lui Hristos Domnul roagă-te!

Roagă-te ca şi noi de păcat să scăpăm,

Ca să putem şi noi urma luptelor tale!

Tu de la Domnul putere ai primit, în viaţă fiind

Şi după ce Domnul la El te-a chemat.

Tu nouă ne ajuţi să călcăm satanice ispite.

Tu de la Dumnezeu puteri mari ai primit.

Diavolii aceasta o ştiu şi de spaimă pier

Cînd noi chemăm al tău nume.

Tu acum înaintea Domnului cu toţi sfinţii te rogi

Şi pe noi tu ne smulgi din ale lor gheare.

Să nu-i împiedicăm pe cei care voiesc să meargă pe calea desăvîrşirii şi a slujirii lui Dumnezeu. Multe femei sfinte care au voit să fugă de căsătorie şi să se închine pe de-a întregul lui Dumnezeu au fost urmărite şi împiedicate de la aceasta de către soţii lor. în general aceste femei la sfîrşit au ieşit biruitoare, rămînînd credincioase intenţiilor lor, şi adesea trezind la o conştiinţă mai bună şi pe soţii lor, care adesea începeau şi ei să păşească pe calea mîntuirii. Sfînta Theodora, îmbrăcată în haine bărbăteşti, a trebuit să scape cu grijă de căutările soţului ei, şi de aceea s-a ascuns într-o mînăstire de bărbaţi. Dar au existat şi soţi cu dreaptă socoteală, care au fost de acord cu dorinţele soţiilor lor, şi le-au îngăduit să se lepede de deşertăciunea lumii, spre a se putea închina mai deplin slujirii lui Dumnezeu.

Regele Frederick a fost la un moment dat logodit cu o tînără cehă, pe nume Agnes. Dar aceasta nu a dorit niciodată să se căsătorească cu cineva, şi de aceea a rupt logodna şi s-a refugiat la o mînăstire. Regele a zis atunci, într-un fel înţelept: „Dacă m-ar fi părăsit pentru un alt bărbat, atunci aş fi căutat răzbunare. Dar aşa nu mă simt deloc insultat pentru aceea că Agnes m-a respins pe mine în favoarea împăratului Ceresc."

Să luăm aminte la cumplita lepădare de Dumnezeu a lui Solomon, şi la pedeapsa lui Dumnezeu pentru aceasta: (III Regi 11):

• La cum, la bătrîneţe ajungînd, Solomon şi-a scrîntit inima din pricina multelor femei, şi s-a îndepărtat de Dumnezeu, şi a început să se închine la idoli;

• La cum Dumnezeu s-a mîniat pe Solomon pentru aceasta, şi a luat împărăţia de la el, şi i-a dat-o robului lui;

• La cum Solomon s-a îndepărtat de la Dumnezeu chiar şi după ce Dumnezeu de două ori S-a înfăţişat înaintea lui, şi în pofida faptului că primise două daruri colosale de la El: înţelepciune nemăsurată şi bogăţiile pămîntului;

• La cum, pînă şi cel mai înţelept dintre oameni poate să cadă în cea mai de pe urmă ruşine şi josnicie, dacă nu se păzeşte pe sine cu frica de Dumnezeu.

Eu sîntpîinea vieţii (Ioan 6: 35).

Oare cine poate să dea viaţă, fraţilor, dacă nu Cel Care a creat-o? Cine, cu adevărat, poate fi Pîinea Vieţii, dacă nu Făcătorul nostru? Căci El zideşte viaţa, El menţine în viaţă, El hrăneşte şi El e Dătătorul vieţii. Aşa cum grîul hrăneşte trupul, aşa Hristos hrăneşte sufletul. Dacă sufletele noastre se hrănesc cu vreo altă hrană în afară de Hristos, atunci ele nu pot trăi, ci putrezesc şi mor. Lucraţi nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului (Ioan 6: 27).

Aşa zice Domnul într-un verset anterior celui pe care îl cercetăm acum. Mai întîi, El examinează foamea omului, iar după aceea îi dăruieşte hrana de care are nevoie. Cu adevărat, El dăruieşte mai întîi foamea, şi numai după aceea hrana, căci adesea oamenilor nu le sînt limpezi cele cu privire la foame. Lor le este foame de ceva, dar nu ştiu de ce. Chiar şi atunci cînd se satură de mîncările pămînteşti şi chiar se prea satură, ei încă rămîn cu o anumită senzaţie neostoită de foame. Şi deşi văd că toată hrana pămîntului nu le poate nicicum astîmpăra această misterioasă foame, ei tot la hrana pămîntească se reped. Ei se luptă pentru această hrană pămîntească toată viaţa lor, şi numai pentru ea. Dar adevărata foame a oamenilor nu este după hrana pămîntească, ci după cea cerească, după viaţa veşnică, după Dumnezeu.

Stăpînul Hristos a scos Primul în evidenţă această foame, şi El este Acela Care dă şi hrana pe măsura ei. El însuşi este această hrană: Eu sînt plinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămînzi, şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată (Ioan 6:35). Acela se va sătura, acela se va bucura, acela se va revigora, acela îl va cunoaşte pe Dumnezeu, şi acela se va cunoaşte în sfîrşit şi pe sine însuşi. O, fraţilor, pe acela El îl va ridica din morţi!

Căci hrănirea perpetuă numai cu hrana care piere, fără şi cea nemuritoare şi duhovnicească, treptat ucide sufletul, iar în cele din urmă îl omoară cu desăvîrşire. Dar cum îl omoară? îl omoară de foame. Căci trupul este pămînt şi se hrăneşte cu hrană pămîntească, pe cînd sufletul este din suflarea Izvorului Vieţii însuşi, şi lui îi trebuie hrană şi băutură numai şi numai de la însuşi Izvorul Vieţii.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Pîinea Vieţii celei adevărate şi nepieritoare, Pîinea cea dulce şi singura pîine adevărată, cu Tine însuţi hrăneşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi,

Căci noi numai Ţie ne închinăm şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin.